Video : „Un erou al crudului razboi, in viata”

sursa :  Comuna Bărbulețu, România

În calitate de colonel, Arnold von Iacobson a contribuit la punerea bazelor armatei româneşti în timpul domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica ( 18 iulie 1834 – 14 octombrie 1842), când a fost înfiinţat Ştabul Domnesc (Statul Major Princiar), îndeplinind funcţia de aghiotant al domnitorului între anii 1839-1841. De numele lui Arnold von Iacobson se leagă şi înfiinţarea la 12 ianuarie 1835, a unei Societăţi de Agricultură (era ales în funcţia de vice-preşedinte al societăţii), o fermă model în Pantelimon şi o şcoală, unde preda cursurile de agricultură şi silvicultură alături de Scarlat Rosetti şi Ion Câmpineanu. Ulterior, Arnold von Iacobson a fost cârmuitor la Brăila, unde se pare ca a întemeiat în judeţul de la malul Dunării un sat de „germani” de confesiune protestantă ca şi el, pe care l-a denumit simbolic Iacobson, aşezare care s-a menţinut în catagrafia judeţului până în jurul anului 1918.

Colonelul Arnold von Iacobson a fost căsătorit cu Ana Karpoff (1798-1878), directoare a Şcolii Centrale de fete din Bucureşti între anii 1852-1857, având împreună 7 copii: 3 băieţi şi 4 fete (Ecaterina, Olga, Maria şi Sofia), băieţii aflându-se mai mult sau mai puţin în slujba Rusiei ca diplomaţi. Astfel, Victor Iacobson a îndeplinit funcţia de secretar al Agenţiei Diplomatice Ruse la Mostar, în timp ce Voldemar (Vladimir) şi Alexandru au activat şi s-au stabilit în România. Voldemar (Vladimir) Iacobson (1834-1894) activează ca inginer hotarnic, cumpărând în 1882 de la Zinca Zărăfeasca moşia Bărbuleţ – Râu-Alb din judeţul Dâmboviţa, conform Ordonanţei Tribunalului Dâmboviţa nr. 583 din 17 noiembrie 1882.
Alexandru Iacobson, fiind vorbitor de rusă, franceză şi germană, s-a aflat întreaga viaţă în slujba diplomaţiei ţariste, funcţionând în calitate de consul la Iaşi şi Bucureşti, drept care a fost şi decorat ulterior de Ludovic al IV-lea de Hessa cu ordinul Sf. Filip la 30 iulie 1877, şi cu cel de cavaler al ordinului Coroana României de către regele Carol I la 16 august 1882. La Bucureşti, a deţinut funcţiile de cancelar al agenţiei ruse în perioada 6/22 februarie 1868 – 4/22 septembrie 1870, şi secretar al legaţiei în perioada 4/22 septembrie 1870 – 10-22 septembrie 1873.

Cei trei urmaşi ai lui Alexandru Iacobson, au fost Grigore, Maria şi Vladimir, care au intrat prin moştenire, în posesia moşiei Bărbuleţ-Râu-Alb. Dintre ei se remarcă Grigore Iacobson, născut în 1873 la Bucureşti, licenţiat în medicină la Paris şi mort în aprilie 1917, în campanie la Dorohoi. Unul dintre cei doi fii ai lui Grigore Iacobson, născut la 7 septembrie 1901 la Sinaia, Alexandru, se pare că i-a urmat tatălui său în domeniul medicinei, ca preparator în Institutul de Anatomie şi Embriologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar şi ca medic extern la serviciul de boli contagioase de la Spitalul de copii.

Celălalt fiu, Adolf Iacobson, născut la 4 mai 1893 la Paris, a îmbrăţişat latura militară a tatălui său, făcându-se remarcat în campanile armatei române din primul război mondial, participând chiar şi la eliberarea Basarabiei în perioada 15 februarie – 10 martie 1918. Căsătorit cu Elena Ştefănescu, Adolf Iacobson a avut doi copii: Grigore, născut în 1927, şi Alexandru, născut în 1931. În perioada interbelică, se pare că Adolf Iacobson a locuit la moşia de la Bărbuleţ, devenind chiar consilier comunal, funcţie ce i-a permis să aibă drept de vot la alegerile judeţene din 1937, pentru alegerea Senatorului consilierilor comunali şi judeţeni, în baza articolului 20 din legea electorală

Prof. dr. Cornel Mărculescu
Şcoala Gimnazială Dora Dalles Bucşani

sursa : http://www.gazetadambovitei.ro/educatie/cultura/fatumul-dambovitean-al-familiei-iacobson-mosierii-din-barbuletu-si-rau-alb/

In anul 1574, în oraşul Bucureşti, voivodul Alexandru Mircea Mihnea (1568-1577) întăreşte lui Neagoe la Bărbuleţ şi lui Dobrotă la Pietrari câte o delniţă de moşie, printr-un hrisov.

Cuprinsul hrisovului este cunoscut prin publicarea unei copii. Hrisovul a fost găsit cu o altă copie. Comparând cele două copii, ele prezintă deosebiri care nu se pot explica decât prin folosirea a două traduceri deosebite, dintre care una la o dată când originalul era mai lizibi.

Traducătorul din 1845 nu a mai putut citi pe unii martori şi mai ales luna scrierii hrisovului. Redăm textul traducerii şi anexelor din 14 şi 15 octombrie 1845, transcriindu-se cu litere latine:

„copie tălmăcită după hrisovul răposatului in fericire Io Alexandru Voievod.

Cu mila lui Dumnezeu Io Alexandru Voievod şi domn a tot pământul Ungro Vlahiei, fiul lui Marelui şi bunului Mircea Voievod, fiul lui Mihnea Voievod. Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele, lui Neagoe cu fiii lui, ca să-i fie lui în Bărbuleţu moşie, insă o delniţă toată de pretutindenea, din câmp, şi din pădure, şi din Siliştea, oricâtă i se va alege într-acea delniţă.

Pentru că au cumpărat-o Neagoe de la Danciu fiul lui Ziate tin 2300 aspri gata. Şi iar au cumpărat Dobrotă in Pietrari delniţa aceea toată, din câmp, şi din Silişte şi de pretutindenea, oricată i se va alege acea delniţă. Pentru că au cumpărateo toată de la Oprea fiul lui Ziate in 1150 aspri. Şi din munte încă să aibă dânşii.

Pentru că au vândut cei mai sus zişi boieri, de a lor bunăvoie, tinaintea domniei mele şi cu ştirea tuturor megieşilor. Pentru aceea am dat şi domnia mea mai sus zişilor oameni ca să Ie fie lor moşie, şi ohabnica lor, fiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor şi de către nimenea nestrămutată, după zisa domniei mele.

Iată la aceasta şi martorii am pus domnia mea; pe jupân Oancea cel dvornic, şi jupan Ivaşco (loc şters) şi Mitrea comisui, şi Gonţea pahamicul (loc şters) şi Dragomir ispravnicul şi io Şerban am scris. în oraşul Bucureşti, luna…, patru zile. şi de la Adam curgerea până în ziva de astăzi, leat 7082″

Autentificarea copiei este făcută de către judecătoria judeţului Prahova, pe care o redăm:

„Prezidentul judecătoriei judeţului Prahova. Marin sin Popa Voicu din moşul Popescu, iŞerban sin Ion e din moşul Terghişescu, i Marin Stan Popa din moşul Cărămidari şi Ion sin Marin Bâcu din moşul Băcescu, toţi din satul Bărbuleţu, judeţul Dâmboviţei, prin jalbă din partele cerând să se adevereze această copie ce au zis că este tălmăcită de către sfinţia sa Isaia monahul sin Cos(tantin) dintr-un acest oraş Ploieşti din slavoneşte în limba rumânească după documentui ce au tinfăţişat, cu arătare că este atingător dă moşia lor, din satul Bărbuleţu, tot din judeţul Dâmboviţii, şi cu ei dimpreună venind în judecătorie şi numitul tălmăcitor a incredinţat că este tălmăcită copia aceasta dă insăyşi în cuvânt în cuvânt, după adevăratul document în slavoneşte în limba românească, cum şi prin înscris din partele, a încredinţat aceasta mai sus. Pă aceste temeiuri s-a adeverit această copie ca să fie crezută.

1845 octombrie 15, nr. 7664 Prezident, (indescifrabil) Gref. (indescifrabil)”

in veacul al XVI-lea, la sudul masivului Leaota, sunt atestate documentar aproape toate satele ce dăinuiesc şi azi: Pucheni, Brebu, Runcu la nord; Gemenea, Bărbuleţu şi Piatra Iepii (atunci Podul lui Giurcă) la sud de acestea; Pietrari, Bădeni şi Cucuteni mai la sud.

La începutul sec. al XVIII-lea apare atestat şi Râu Alb documentar ca hidronim, apoi topic şi sat în partea de nord-est a moşiiior obştilor Bărbuleţu şi Pietrari.

În toate celelalte sate, delimitate in general rin plaiuri cu direcţia nord-sud, al XVI-lea pulsa viaţa unor locuitori. Bărbuleţu şi Pietrari, cuprinzând bazinul de nord al Râului afluent al Dâmboviţei, pare să fi constituit, iniţial o unitate. Danciu şi Oprea, vânzătorii din hrisovul amintit, nu pot fi decât fraţi, fii ai lui Zlate, oameni liberi, locuind in Bărbuleţu alături de alţii. jupâniţă Negoslava” (1597)5, un Vlad Văcarul şi mai ales neamul cunoscut mai târziu sub numeleBărboleşti, cu drept la şase delniţe în Bărbuleţ (răscumpăraţi din rumânie ‘in 1638r, de asemenea, sunt cei mai vechi locuitori cunoscuţi. Tradiţia numelui Zlate, Zlata, Zlăteşti păstrată în Bărbuleţu până, astăzi, pledează pentru continuarea vieţii vechilor locuitori de aici.

La data emiterii hrisovului, aceştia se ocupau, in Pietrari şi Bărbuteţu, cu săpătura în câmp, foloseau venitul pădurii şi mai ales al Siliştii, unde aveau case, gospodării, pomi. in 1542, la Pietrari sunt menţionaţi stupi, iar faima şi numirea satului insăşi presupune ca o veche realitate şi ocupaţia pietrăritului, prin scoaterea pietrei pentru râşniţe, pietre de moară şi cruci, din locul numit Cheile Pietrarului .

Creşterea vitelor, oilor, porcilor putea face obiectul schimbului oricât de modest, cu Braşovul, unde 1551, un bărburicean e inregistrat oficial, presupunându-se existenţa comerţului clandestin, pe potecile Leaotei cu vite, piei etc.

Menţiunea din hrisov: „Şi din munte incă să aibe dânşii” ca păşune necesară pentru vite in timpul verii, dovedeşte vechimea proprietăţilor lor in munţii invecinaţi aşa cum prin acte, şi desigur şi de fapt, aveau celelalte sate: Cucutenii. (Cucuteanca). 0 veche tradiţie păstrată la râurenji traşi din moşneni spune că muntele Rumânescu a fost al lor dar că, neputand plăti dările, 1-au pierdut. În secolul trecut, intre actele moşnenilor bărburiceni, apăreau şi date privind dimensiunile măsurătorilor altui munte: Cufuritul.

În locul vechilor oameni tiberi, sărăciţi şi decăzuţi, işi făceau loc oamenii voievodului, oameni de încredere. Aşa trebuie să fi fost şi Neagoe şi Dobrotă, din hrisovul de faţă. Mai târziu se adaugă alţii: Braşov (1597)8, Macru (o tradiţie din Râul Alb spune că, aceştia au fost oşteni), Stanciu Sinteş (a cărui soţie văduvă se luptă cu Rumânia in 1628) etc.

Cât de mare era o delniţă (parte) de rnoşie cumpărată de fiecare din cei doi? La ieşirea din 1843 Pietrarii. şi 1847 Bărbuleţu, nzoşîile acestor obşti erau socotite având prima şase delniţe, iar a doua 13 delniţe, deci o deiniţă, obiectul hrisovului pomenit, poate fi socotit ca având aceste mărimi: a şasea şi a treisprezecea parte din Pietrari şi Bărbuleţu.

Urmaşii vechilor moşneni in 1843 simţiseră nevoia ca, in prealabil, pentru formarea tabelelor cu drepturile fiecăruia lucrate de inginerul hotarnic să iasă cu drepturile vechi originale cumpărare, răscumpărare de rumânie etc. Hrisovul prezent, după ce stătuse circa 250 de ani in satul Bărbuleţu, a fost luat tin păstrare încă circa 150 de anî in satul Râul Alb, de urmaşii aceluiaşi Neagoe, păstrându-se la un loc cu traducerea din 1845 a lui Isaia monahul pe care am pomenit-o. Menţiunea că toţi cei care au cerut traducerea sunt din Bărbuleţu, e in inţelesul de moşia Bărbuleţu, că de fapt la acea dată locuiau în satul Râul Alb şi Şerban sin Ion9 şi Marin Stan Popa, zis Ologul, 1.’nsuşi deţinătorui şi transmiţătorui prin unnaşi a hrisovului.

NOTE * Ileana Gr. Mircescu, Mihai Gabriel Popescu, Un hrisov domnesc inedit in „Scripta Valachica”, Târgovişte, 1972, pp. 163-168

1. Hrisovul a fost oferit Muzeului Judeţean Dâmboviţa. este origie nal, slavon, pergament cu dimensiunile: 31/24 cm, având pecete mică timbrată, păstrânduese hârtia pătată de deasupra, cusută cu mătase albă, pe dos observându-se timpunsăturile de ac. S-a găsit la un loc cu o copie tălmăcită din 14 octombrie 1845, urmată de o lămurire a lui Isaia Monahul din Ploieşti, ce o făcuse, şi de legalizarea din 15 octombrie 1845 a judecătoriei judeţului Prahova.

2. George Potra, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418-1800), Târgovişte, 1972, pp. 119-120Prima traducere trebuie să fie din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când semnează popa Papa ca traducător din slavoneşte şi martori în Targovişte (1650-1696)

3. Aici urmează cu slove mari roşii iscălitura domnească, pecetea domnească, bună, cusută cu mătase albă. „Această cople s-au tălmăcit, intocmai după cel vechi adevărat hrisov slovenesc in limba patriei Româneşti. iar unde nu se cunosc mărturiite, fiind şterse, s-au lăsat loc deschis, cu grăire „şters”, şi s-au scris de mine insumi pe numele moşnenilor Cărămidari, din satui Bărbuleţul, judeţul Dâmboviţa, şi spre credinţă mă iscălesc 1845 octombrie 14 isala Monah Constantin de la Sfânta Troiţă, oraşul Ploieşti, mahalaua Pescarilor.”

George Potra, op. cit. p. 126

4. Ibidem, p. 127
5. Radu Manolescu, Comerţul Ţăriî Româneştî şi Moldovei cu Braşovul (sec. editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.296
6. George Potra, op. cit., p. 126
7. Alături de urmaşii lui Neagoe din hrisovul studiat aici deţinea un act vechi din 15 aprilie 1634 de eliberare de rumânie a moşului său Braşov, act păstrat până în 1924 în satul Raul Alb la urmaşii tărgovişteni, tradus şi publicat de profesorul Alexandru Vasilescu in „Graiul Dâmboviţer nr. 1-2/1924